O stare proasta de neputinta si de nemultumire

In ultima vreme ma tot plang. Motive la prima vedere am: nu am un job, m-am despartit de barbatul pe care il iubesc, despartire pe care nu mi-am dorit-o si trebuie sa-mi caut o noua colega de apartament. Deci suficiente motive. Asa ca ma plang prietenilor ca nu mai pot si imi spun mie ca de ce mie, de ce mereu, de ce nu pot sa am un moment de liniste?
Pentru ca nu caut liniste si pentru ca atunci cand o am ma plictisesc. Dar as vrea niste stabilitate si dupa niste noutate.

Si cam uit in ultima vreme ca problemele trebuie rezolvate, nu la fiecare mic impas eu sa tip ajutoooooooooooooor, mai ales ca ma consider o persoana puternica.
Am uitat sa fiu multumita si e foarte rau. Ma plang incontinuu de ceea ce nu am, de ceea ce imi este atat de greu sa obtin, in loc sa ma bucur pentru ceea ce am: sanatate, vointa, prieteni, o firma (la inceput, e adevarat), perspectiva, puterea de a cadea in picioare.

Si am zis sa scriu toate astea, sa le mai citesc din cand in cand, sa ma urechez singura. Sa-mi dau seama ca asta este viata si sa nu ma mai impacientez la fiecare mica/mare schimbare si la fiecare mica/mare greutate. As vrea sa avem si noi Thanksgiving Day, desi in principiu eu nu-mi doresc sa importam sarbatori. Dar poate asa mi-as aduce aminte odata pe an, mai mult ca niciodata, motivele pentru care am de ce sa fiu recunoscatoare si multumita: vad, merg, simt, miros, pot sa fac copii (cel putin asa cred :)), gandesc, sunt iubita de catre prieteni, am oameni langa mine, soarele inca mai rasare si fiecare noua zi este o noua sansa sa fac ceva pentru mine si pentru cei din jur. Si in fiecare minut pot sa-mi schimb viata sau sa ma schimbe ea pe mine fara sa-mi dau seama.